După ce vara aceasta am fost în Belgia cu mașina, făcând astfel primul Europe Trip și un weekend cu cortul la mare, am profitat de ultimele zile de căldură de anul acesta și am făcut o scurtă plimbare până la Cazanele Dunării.
Am plecat duminică seara și m-am oprit o noapte în Craiova, m-am cazat în Dubova la pensiunea La Faleza.
De aici, pentru un preț de 65 de lei de persoană, am luat o barcă cu care am vizitat următoarele:
Peștera Veterani
Pestera Veterani este una din cele mai importante peșteri ale Cazanelor Dunării. Aceasta are un bogat trecut istoric, fiind cunoscută de mii de ani. Dacii au ridicat-o la nivel de lăcaș sfânt al zeului lor suprem, Zamolxe.
Locația sa este în Cazanele Mari ale Dunării. Mai concret, se află în masivul Ciucarul Mare, din comuna Dubova.
Peștera este relativ mică, de doar 87 de metri lungime, iar accesul la ea se face doar cu barca. Sunt ambarcațiuni la Statuia lui Decebal, mai în aval pe Dunăre, de unde se pot face ture înspre peșteră.
Intrarea propriu zisă este aproape de la malul apei. De aici se urcă, pe un ponton înclinat de lemn și sunteți la gura cavității.
Intrarea era protejată pe vremuri de un zid din piatră care se vede și azi, apoi urmează un coridor scurt și sala mare. Zidul menționat împarte gura peșterii în două. Unii susțin că peretele ar fi din vremea romanilor, alții de pe vremea Imperiul Austriac.
Se crede că pe vremea dacilor, în Pestera Veterani se făceau jertfe pentru Zamolxe. Într-adevăr, peștera are o fereastră prin care răzbate lumina într-un mod interesant. Se spune că această lumină cădea perfect pe altarul creat de daci. Conform arheologilor, s-ar fi sacrificat multe păsări aici…
Numele peșterii provine de la generalul italian Veterani, care a refortificat-o prin secolul al XVII-lea. Aici era un excelent punct de observare a celor care navigau pe fluviu. Datorită importanței strategice, Pestera Veterani a fost îndelung disputată pentru a fi cucerită.
Pestera Veterani nu este foarte spectaculoasă dacă ne raportăm la stalactite, stalagmite și alte formațiuni ce se găsesc de regulă prin peșteri. Dar merită vizitată pentru ceea ce a fost odată. La interior acum sunt doar rămășițe de ziduri, fereastra de care spuneam și un puț. Acesta a fost construit de prizonieri turci, acum fiind pus deasupra un grilaj pentru evitarea accidentelor.
Câteva mențiuni privind Pestera Veterani. Aceasta e inclusă în perimetrul ocrotit al zonei Clisurii Dunării. Colectări de rocă, fosile sau alte obiecte sunt interzise. La fel și focul, atât la interior cât și la exterior. Bănuiesc că nu mai are sens să le scriu și pe cele referitoare la distrugerea pereților, panourilor, păstrarea curățeniei sau alte acte de vandalism. Mai evoluăm și noi.
Peștera Ponicova
Cunoscută ca Peștera Gura Ponicovei, Peștera Ponicova, Peștera de la Gura Apei sau Peștera liliecilor, aceasta este cea mai mare peșteră din Clisura Dunării, având o lungime de 1666 m și o denivelare de -60 m.
Peștera este săpată în malul stâng al Dunării, în masivul muntos Ciucaru Mare și are un grad de dificultate mediu.
Intrarea principală cea mai accesibilă în peșteră este situată în Cheile Ponicovei unde se ajunge din DN57 coborând pe lângă podul de peste râu si continuând să mergem pe vale până întâlnim intrarea in peșteră. O altă intrare in peșteră se află la un nivel superior față de prima, dar este mult mai greu accesibilă. Peștera prezintă și o a treia intrare situată la nivelul actual al Dunării,, la care se ajunge numai înaintând cu barca pe Dunăre.
Primele cercetări datează din 1872. R. Jeannel și Emil Racoviță furnizează primele date despre fauna acestei peșteri. Din 1962 încep cercetările extensive organizate de cercetătorii Institutului de Speologie din București.
Peștera este compusă dintr-o serie de galerii care comunică între ele, situate pe doua etaje. Etajul superior este fosil în întregime, iar etajul inferior este subfosil. Galeria Principală (Galeria Ponicovei) unește intrarea de la nivelul inferior al pârâului Ponicova cu intrarea de la nivelul Dunării, si are o lungime de 400 m cu o denivelare de 36 m. Aceasta galerie atinge înălțimi de pana la 26 m. Această galerie este puternic iluminată natural datorită celor două deschideri de mari dimensiuni.
Ogașul Ponicova parcurge temporar peștera având un debit foarte variabil, in funcție de nivelul viiturilor. Galeria Ponicovei comunică cu o mică sală laterală numită Sala Mică, în care sunt dezvoltate puține concrețiuni. Din galeria Ponicovei după urcarea unei pante abrupte de 31 m se ajunge în Galeria Concreționată. Aceasta este un sistem fosil ascendent, format pe diaclaze intersectate. Planșeul acestei galerii cât și a ramificațiilor acesteia, este acoperit de stalagmite si uneori acoperit de nisip, argilă și calcită. În dreapta deschiderii dinspre Dunăre, la 25 m mai sus, există intrarea ce duce spre Galeria Liliecilor și Sala Mare. Acestea două formează un sistem fosil, format pe diaclaze.
Prin intrarea monumentală lumina pătrunde adânc în interiorul galeriei înalte de 22 m care comunică cu Sala Mare lungă de 100 m, înaltă de 32 m și și lată de 50 m. Din această sală se continuă spre Galeria Scării (care continua Galeria Concreționata spre Galeria Ponicovei) si galeria cu Argilă. Pereții și plafonul acestui sistem nu prezintă foarte multe concrețiuni, în schimb planșeul sistemului prezintă o crustă stalagmitică, stalagmite izolate, domuri, coloane, gururi cât și numeroase blocuri mari de prăbușire si bolovăniș (care pot depăși 5 m grosime). In Galeria Liliecilor exista stalactite pendulante foarte alungite si subțiri. Din Sala Mare se poate trece in Galeria cu Argila, care are un caracter ascendent, este labirintică, fiind totodată scundă și îngustă și alternează cu sălițe mici.
Vizitarea se poate face pe tot parcursul anului, cu o perioadă optimă între mai și octombrie. Este necesar echipament adecvat (cizme de cauciuc, salopetă, cască de protecție, lanternă), cu excepția perioadelor de viitura când este posibil ca Galeria Ponicovei sa fie inundată total sau parțial. Este de preferat ca in etajul superior accesul sa se facă în prezența unui ghid obișnuit cu speologia având în vedere gradul de dificultate al accesului in acest etaj.
Chipul lui Decebal
Chipul regelui dac Decebal este un basorelief înalt de 55 m și lat de 25 m, aflat pe malul stâncos al Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova, în apropiere de orașul Orșova. Basorelieful îl reprezintă pe Decebal, ultimul rege al Daciei, fiind sculptat într-o stâncă de către sculptorul Florin Cotarcea, din orașul Orșova.
Sculptorul a lucrat timp de zece ani, perioadă în care a fost ajutat de 12 alpiniști. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa și a doua din lume. Omul de afaceri și istoricul amator protocronist Iosif Constantin Drăgan a fost cel care a promovat și finanțat ideea acestei lucrări efectuate în perioada 1994 – 2004.
Locul realizării sculpturii este în apropiere de orașul Orșova, în zona cataractelor de la Cazanele Mici (golful Mraconia), pe malul stâng al Dunării, acolo unde adâncimea fluviului este cea mai mare, circa 120 de metri.
Câteva dimensiuni fizionomice ale chipului sunt:
- lungimea ochilor: 4,3 metri
- lungimea nasului: 7 metri
- lățimea nasului: 4 metri.
Ideea construirii acestui basorelief i-a aparținut omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, un istoric amator, și a durat 10 ani (1994-2004) pentru ca cei 12 sculptori-alpiniști să îl termine, realizarea lui costându-l pe Drăgan, în final, peste un milion de dolari.
În comparație cu sculpturile realizate pe Muntele Rushmore, a căror realizare a durat timp de 14 ani (1927-1941), la acel proiect lucrând peste 300 de sculptori-alpiniști, chipul regelui Decebal s-a desfășurat pe timp de zece ani și 12 persoane au lucrat la realizarea lui.
Executarea acestei lucrări s-a desfășurat sub conducerea sculptorului român Florin Cotarcea, ea realizându-se în ciuda pericolului reprezentat de înălțimi, căldură și vipere. Pe pontonul din golful făcut de râul Mraconia, unde se află această cea mai mare sculptură în piatră din Europa, se poate ajunge doar pe apă, cu barca. Pentru modelarea stâncii s-a folosit peste o tonă de dinamită.
Executarea lucrării a început în vara anului 1994, cu defrișarea copacilor care împădureau stânca. Apoi s-a trecut la curățarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viața oamenilor. Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje grele, toate uneltele de lucru fiind transportate cu barca și cu saci de 40-50 de kilograme în spinare.
Legătura cu pontonul a fost asigurată prin două stații de emisie-recepție. De la baza stâncii până la schelă, alpiniștii-sculptori trebuia să se cațăre timp de o jumătate de oră. S-a lucrat în două ture de câte 6 ore: de la 07:30 la 13:30 și de la 13:30 până la 19:30. Lucrările s-au desfășurat în perioada martie-octombrie a fiecărui an. O operațiune la fel de grea și riscantă a fost cea de manevrare a schelelor.
Uneltele de lucru folosite de către sculptorii-alpiniști au fost cele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul și barosul. În perioada de vară, stânca se încingea la soare, făcând condițiile de lucru aproape insuportabile.
Din cauza acestor condiții dificile de lucru au avut loc și câteva accidente. O echipă de cinci persoane care lucra pe schelă a căzut în gol câțiva metri, ca urmare a smulgerii a două pitoane de susținere de pe cablul de susținere montat de jur-împrejurul stâncii. Din fericire, alpiniștii nu au suferit răni grave. De asemenea, unul dintre alpiniști a fost mușcat de o viperă ascunsă într-un punct de susținere, dar i s-a injectat imediat un ser antiviperin.
Ca urmare a trepidațiilor, dar și a stâncii care începea să se macine, nasul lui Decebal (care avea o înălțime de șapte metri) s-a fisurat și era în pericol să se desprindă și să cadă. S-a renunțat la acel bloc imens de piatră, o parte mare din nasul lui Decebal fiind dinamitat, pentru mai multă siguranță. Nasul regelui a fost remodelat și întărit cu armătură de fier și ciment.
Construcția chipului lui Decebal a fost finalizată în anul 2004.
Chiar în fața basoreliefului, dar pe malul sârbesc, se găsește de aproape 2.000 ani o placă memorială antică („Tabula Traiana”), având 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime, monument ridicat de adversarul regelui Decebal, împăratul roman Traian, pentru a marca marșul trupelor imperiale romane spre Dacia și a comemora victoriile Imperiului Roman asupra regatului dac în Războiul din 105-106, dar și finalizarea drumului militar roman al lui Traian.
Sub capul lui Decebal a fost săpată în stâncă o inscripție în latină: „DECEBALUS REX – DRAGAN FECIT” („Regele Decebal – făcută de Drăgan”).
Iosif Constantin Drăgan a scris numeroase cărți despre istoria dacilor și a tracilor („Noi, tracii”; „Imperiul Romano-Trac”, „Mileniul imperial al Daciei”), intenționând să construiască în orașul Cluj-Napoca și o copie în mărime naturală a Coloanei lui Traian, proiect care nu s-a mai concretizat. Tezele sale sunt asociate cu protocronismul și extrem de controversate în rândul istoricilor profesioniști.
Prin modelarea acestui chip în munte, Iosif Constantin Drăgan a dorit să comemoreze, dar să și demonstreze contribuția românilor la formarea culturilor europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componența sa daco-tracă.
Tabula Traiana
Nu departe de Statuia lui Decebal, pe malul sârbesc, la ieșirea din Cazanele Mici, de aproape 2000 ani, se găsește placa memorială romană „Tabula Traiana”, având 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime.
Tabula Traiana este un monument ridicat de adversarul regelui Decebal, împăratul roman Traian, pentru a marca marșul trupelor imperiale romane spre Dacia și a comemora victoriile Imperiului Roman asupra regatului dac în anul 105 – 106 și finalizarea drumului militar roman al lui Traian.
Tabula Traiana consemnează începutul drumului suspendat al lui Traian pe teritoriul Daciei (40 km). Se văd rămășițele drumului lui Traian care continua de-a lungul fluviului, calea începută de Împăratul Tiberiu. În anumite porțiuni unde nu și-au putut croi drum direct prin dislocarea stâncilor au fost săpate în piatră, deasupra apei, găuri pătrate la distanțe egale. În ele au fost fixate orizontal grinzi puternice peste care se așeza un pod de lemn. Găurile din stâncă în care erau fixate grinzile podului sunt vizibile si astăzi.
Zece tabule au fost dăltuite în defileu, doar Tabula Traiana se mai conservă, patru se păstrează în desene și stampe din sec.al XVIII-lea și al XIX-lea, restul fiind distruse. În 1856, atunci când apa nu avea același nivel cu cel de azi, se spune că se puteau vedea 4 tabule din cele 10. Pe malul românesc exista o copie a celei de pe malul sârbesc.
Tabula este fixată în piatra și pe ea sunt reprezentați doi delfini plutind și un vultur pe cer. De-a lungul timpului Tabula a avut de suferit de pe urma intemperiilor naturii și pentru a nu fi acoperită de ape, odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier, a fost ridicată cu aproximativ 30 m.
Pe ea este inscripționată următoarele:
„IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F
NERVA TRAIANVS. AVG. GERM
PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII
PATER PATRIAE COS III
MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS
SVBLAT(i)S VIA(m)”
„Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest pod”
Textul în limba latină a fost tradus și interpretat de Otto Benndorf
